Mă înec în noianul de gânduri, dar încerc să mă salvez printr-o infamă idee. Salvată, încerc să respir, dar deodată cade asupra mea piatra deznădejdii și mă afundă în adâncul plângerii amare și neîncetate. Încerc să descopăr cauza plângerii, dar îmi apare triumfător sensul vieții și mă salvează, nu pentru totdeauna, dar cel puțin pot savura din plin clipa aceasta atât de dulce și adulmecătoare. Acum pot trăi pentru o clipă cu gândul la Dumnezeu, acum pot gândi veșnic la Dumnezeu, acum Dumnezeu mă poate îndruma mereu. Eu sunt doar o piesă mișcătoare care poate cădea oricând în oceanul de sulf și gata oricând să ruginească, dar totuși Dumnezeu mă iubește și mă ajută să nu ajung la piese vechi. Când și când mi se deschide cu multă "dragoste" și sete poarta nefericitelor piese vechi, iar eu alunec cu bucurie crezând că acolo e fericirea. Aproape fiind de poarta care vrea să muște din înfricoșatul meu trup și sărmanul meu suflet, mă trezesc și revin în lumea faptelor bineplăcute lui Hristos încercând să le savârșesc mai îndeaproape.

26 februarie 2009