Apus în luna lui Marte

Zboară cu gândul în adâncul munților

Căci cu roșieticul soare ești împăcat,

Iar trupul îți rămâne ancorat pe pământ

Căci și sufletu-ți este contopit cu el.

Azi simți și răcoarea blândă

Dintr-o primăvară adormindă

Care îți sărută somnul...

Ce înflorește înspre seară.

Binevestitorul îți șoptește

Într-un glas de rămurele:

Și tu și timpul

Sunteți musafirii primăverii!

     (13 martie 2014, 18:42)

Dulcele calvar al "pachetului" bătrân

Cumplit mai este chinuit
Când un suflet mare e gonit
Și purtat de colo colo
De parcă nu și-ar găsi locul acolo.

Dar ce te faci tu, omule netrebnic?
Când rănești mâna care te-a hrănit?
Cum ai să ajungi
Și cui ai să te plângi?

Ai să ajungi și tu cu anii
Și ai să fii purtat din gară în gară
Ca pe un sărman pachet lipsit de destinație
Fără niciun pic de admirație.

Goi și triști sunt ochii uscați de bătrânețe,
Însă sunt curați de dragoste și blândețe,
Că de-ai fi văzut tu om hain
Ai fi învățat din plin.

Lecția de viață de te-a mustrat deplin
Fii atent și ia aminte
Că un suflet mare te-a călăuzit mereu
Și tu ai uitat să-l prețuiești.

Prins în firul vieții,
Amețit de timp și cele lumești,
Ai și uitat că ne simte și ne vede
Însuși Dumnezeu!

Milostenie

Și dacă ar fi să pot iubi
Tot nu m-aș înlesni,
Fiindcă-i greu urcușul

Și imediat te prinde derdelușul.

Greu e sa fii ființă întreagă,
Când lumea se destramă
Fiecare se uită într-ale lui poveri

Și nu privește înspre străine dureri.

Dar ce crezi tu, omule?
Căci trecătorul tău e de gheață?
Or nu vezi prin ochii suferinzi
Cum iți cere să-i alinți?

Nu cerșește nicidecum,
Dar ii trebuie ajutorul acum
Nu când vezi tu că a picat
Or și atunci crezi că te-a înșelat.

Fii bun și milostiv cu el,
Căci și Dumnezeu e cu el,
Iar tu îl osândești pe El!!!

                      (14.11.2013, 11:30)

                  

Suflet de ploi

*Suflet de ploi*

Și încă o dată sufletul de ploi
Zbieră timid și adânc
În amurgul de scăldat...
Apuse și ultima speranță!
I-o fură un dor hain!
Ce nedreptate cruntă!
Fărâmă de speranță!
Infimă, dar totuși a lui.
Sufletul amăgit în vâltoarea viselor
Se retrase pustiu
Să-și trăiască amarul suspin...
Secătuit de-o ultimă speranță...

                                               (18 ianuarie 2014, 00: 46)

Fiu de amăgire

 

Mă gândesc de ce apari

Și tot dispari din mintea mea?

Alergi prin vise

Și îmi dărâmi speranțe,

Apoi revii și mă ridici!

Oare ești tu fiu de amăgire?

Ori poate vrei să-mi spinteci dintre gânduri?

Alinare nu-ți găsesc dinspre nicăieri

Însă de-ai fi venit și ieri

Ți-aș fi găsit același sens.

Eu totuși cred că între noi

Mai este rost de niscaiva război.

Asta până s-or afla unite cele două mâini

Nu în taină, nici în vise,

Ci prin degete stinse împreună între ele...

E firesc!


(25.09.2013, 00:20)